Ce-au căutat americanii la Caracas și cum nu mor vechile obiceiuri ale marilor puteri
dar și de ce ne-am pierdut președintele în zăpadă la Paris
Bine ne revedem și în 2026! Nici nu mi-am terminat bine ultima felie de cozonac, că Donald Trump a invadat un pic Venezuela și i-a adus pe Nicolas Maduro și soția în vizită forțată la New York. Explorăm cele mai plauzibile teorii despre ce l-a apucat și de ce vechile năravuri geostrategice mor greu atât în cazul americanilor, cât și al rușilor.
Tot pe cale militară, dar de bunăvoie și nesilit de nimeni, trebuia să ajungă acasă și președintele României, Nicușor Dan. El a rămas, însă, împotmolit cu Spartan-ul Armatei la Paris, pentru că ningea. Iar asta, dincolo de penibilul situației și disputa „avion prezidențial sau nu”, ne arată caricatural și cam care e situația de securitate în care se zbate România, în raport cu SUA. Nu ne permitem minuni.
Americanilor le-a luat mai puțin să facă o incursiune armată în Venezuela și să extragă cuplul prezidențial Maduro din Caracas până în inima New York-ului, decât i-a luat armatei române să-l aducă acasă pe președintele Nicușor Dan, de peste drum, din viscolul de la Paris.
Asta nu doar ca să începem și 2026 în stil hater-glumeț, dar ca să punem un pic în context unele fantezii fierbinți care susțin că România ar trebui să se rupă mâine de dependența securitară de SUA și să-și lege peste noapte cununiile armate cu UE (cu cine și cum, nu mai contează). Trebuie, dar asta e imposibil pe termen scurt și mai ales ca reacție punctuală la diverse scamatorii geostrategice marca Trump.
Așadar, nici n-am pus bine la frigider restul de salată de boeuf și sarmale, că ne-am trezit cu SUA invadând o altă țară. Nu o mai făcuse de ceva timp. Scurt, printr-o operațiune aeriană executată impecabil, l-au „arestat” pe președintele neales Maduro și l-au adus pe sol american, să fie judecat pentru că a făcut din Venezuela un narco-stat. În zilele care au urmat, cine a dorit să priceapă a realizat că am asistat de fapt la altceva. Ceva deloc nou din partea SUA.
Ca întotdeauna, e greu să înțelegi din primele zile care sunt cu adevărat mizele unei astfel de lovituri (de stat, cum ar zice unii, pe bună dreptate, văzând că în locul lui Maduro americanii au agreat instalarea vicepreședintei sale, clădită din același aluat). Totuși, mereu unii au impresia că știu mai bine. În special pe Facebook. Ce e mai trist e că unii sunt oameni cu școală, ba chiar funcții publice.
Nu o să despic toate firele narative care au pretins că „asta a vrut, dom’le, Trump, iar cine nu-nțelege e prost” și nici n-o să dau nume de zevzeci docți și agresivi. Totuși, ce m-a frapat e că, având o grămadă de istorie și fapte în față, unele expuse cu subiect și predicat chiar imediat, de administrația Trump, după ce a închis show-ul de la Caracas, unii s-au încăpățânat să creadă că:
chiar e vorba de droguri și de un regim „narco-terorist” care amenința SUA și care, deci, trebuia eliminat.
chiar e vorba despre reinstaurarea democrației în Venezuela, țară adusă în mod real în ruină de Maduro și gașca lui, unde oamenii suferă cu adevărat.
chiar contează o discuție despre dreptul internațional atunci când o putere globală invadează o altă țară. Operațiunile de război nu se tranșează la masa ONU decât, în cel mai bun caz, post-factum. Pretextul respectării dreptului internațional atunci când ești SUA, Rusia, China, ba chiar Israel, contează doar pentru alții. De exemplu, pentru țările UE, când Rusia le bate la geam din Ucraina, iar Trump își freacă mâinile privind la Groenlanda.
Am mai văzut acest film turnat de Washington în America de Sud, exact cu aceleași pretexte de îndepărtare a unui dictator de la putere, care nu mai corespundea intereselor americane în regiune și își ținea țara în oprimare – vezi cazul Noriega-Panama. Și, de fapt, aici voiam să ajung: cum, oricât de frapant ar fi și oricâte explicații crețe ar încerca unii să găsească, istoria se repetă.
Mari puteri precum SUA și Rusia fac ceea ce știu mai bine și ce le-a produs rezultate concrete de-a lungul timpului. Cu ce urmări? Aici e marea problemă, căci tot citind istoria internațională, vedem că americanii se pricep foarte bine să înceapă operațiuni militare spectaculoase, să dărâme regimuri politice și dictatori pentru a-și avansa propriile interese geopolitice, însă fac o treabă execrabilă în gestionarea post-criză, post-conflict. Ne amintim de Afganistan și Irak, dar și de mai micile sau mai marile experimente CIA din America Latină.
SUA, ca și Rusia, fac marile lucruri strategice cam la fel de zeci sau sute de ani, diferă doar împachetarea și optica politică de moment. Generalul american David Petraeus, fost șef al CIA, face în cartea sa, „Conflict”, o istorie modernă a conflictelor armate de după 1945, în încercarea de a stabili ce presupune să fii un lider militar bun. E frapant să observi cum toate operațiunile de război ale SUA au urmat în mare aceleași tipare și narative.
Până și în Ucraina, unde SUA nu a intervenit direct, dar a alimentat cu bani, armament, intelligence și know-how armata Kievului, în războiul cu Rusia, așa cum au făcut-o și puterile europene, într-un veritabil mod „proxy” de a duce un conflict.
Aproape nimeni nu mai crede în actualitatea unor concepte învechite de politică internațională, și totuși marile seisme armate și crize geopolitice ale istoriei recente se desfășoară fix după aceleași tipare.
Când Putin a invadat Ucraina, bătrânii conservatori ai științelor politice care au amintit de politica liniilor roșii, a sferelor de influență și a vecinătății apropiate după care Rusia și-a ghidat politica externă atât înainte, cât și după 1990, au fost ridiculizați. Ba chiar au fost acuzați că susțin interesele lui Putin și ale Rusiei, nu ale democrației moderne și ale Ucrainei.
Acum, vedem aceeași poveste cu SUA și Venezuela: reșaparea bătrânei „doctrine Monroe”, pe care președintele american nu s-a sfiit să o invoce, sub numele „Donroe”. Unii au râs: cine mai crede în teorii de acum 200 de ani? Probabil că însuși Donald Trump și oamenii săi, care au clamat sus și tare: nu se joacă nimeni la noi în „backyard” (curtea din spate), asta e emisfera noastră!
Venezuela colcăia de combinațiile economice și militare ale Chinei și Rusiei, iar imensele sale rezerve de petrol (cele mai mari din lume) nu veneau în siajul SUA, ci al Chinei, Rusiei sau pur și simplu zăceau. Acum, ce s-a întâmplat la câteva zile după mini-invazie?
Nu, nu s-a instalat democrația la Caracas și nici n-a dispărut cocaina din Miami sau Los Angeles (nici n-ar avea cum, că grosul drogurilor din SUA vin pe alte rute – Mexic, Ecuador). Venezuela dă petrol în SUA. De altfel, Trump a spus sec: ăla e petrolul nostru, că doar e în curtea/emisfera noastră.
Așadar, nici vorbă de droguri sau democrație. E vorba doar de „our own backyard” și, ca prim pas tranzacțional, de petrol. Dar e mai ales un semnal cât se poate de dur către Rusia și China: râdem, glumim, dar nu părăsim incinta. Nu ne jucăm în vecinătatea celuilalt. Adică ce zicea și Rusia când a invadat Ucraina în 2014 și apoi total în 2022 sau când a redus Georgia la tăcere, în 2008.
Donald Trump, în ciuda discursului său electoral non-intervenționist și anti-război, vorbește acum, după episodul Venezuela, exact pe limba lui Putin. Poate și acesta e un scop în sine, în dinamica celor doi masculi alfa care emană feromoni de bully la scară planetară și care tot întârzie să tranșeze lucrurile în Ucraina.
Trump arată că e puternic și nu acceptă prea mult să-i fie testate limitele, ba uite că a „arestat” și două petroliere rusești care se jucau cu petrolul venezuelean. Rusia arată că nu poate în Ucraina și face asta de vreo patru ani. Ce-i drept, Venezuela este pentru SUA un „low hanging fruit”, nu i-a fost deloc greu să-l culeagă și nu se compară cu miza Ucrainei pentru Moscova.
Și aici ajungem la problema și mai mare, care ne privește mai ales pe noi, cei de prin emisferele și vecinătățile îndepărtate de SUA, dar mai apropiate de „backyard-ul” Rusiei sau Chinei. Dincolo de ce bântuie prin mintea de cocoș a hegemonului de la Washington, contează mesajul pentru ceilalți care au ambiții de a juca la fel în propriile vecinătăți, dacă nu o fac deja.
Ce-i mai jenează acum, altceva decât spaima de un bully mai puternic? Nici până acum nu-i oprea altceva decât propriile limitări armate sau constrângeri politico-economice, însă mișcările lui Trump îi pot doar încuraja.
Oricât ne plac filmele cu „Captain America” sau oricât de penibile le găsim, rolul SUA de jandarm mondial s-a dovedit un eșec pe termen lung. Zbaterile latino-americane ale lui Trump de a-l reînvia, într-un moment când acasă popularitatea îi e cam șubredă, nu sunt decât o escaladare care s-ar putea să se dovedească greu de gestionat chiar și de SUA.
Dar, mai ales, s-ar putea să se spargă și în capul altora. Aici, în jos, pe Flancul Estic al Europei, e cam greuț, ne pică dronele rusești prin „backyard”, iar până ia UE decizii politice, darmite să mute vreun tanc, ne cresc fire albe în barbă.
Recomandările lui ALP
Am căutat zilele acestea, prin marea de elucubrații cu aer doct și definitiv, ale celor care operează sub deviza „proștilor, stați că vă zic eu cum s-a gândit de fapt Trump”, să găsesc analize reci și explicații de la oameni care chiar cunosc domeniul. E foarte greu în România. Profesoara Caterina Preda, de la Facultatea de Științe Politice a Universității București, e specializată în politica Americii Latine și oferă explicații cuprinzătoare pentru contextul din Venezuela, la podcastul Magdei Grădinaru, „Punctul pe Știri”.
Un alt punct de vedere foarte instructiv l-a oferit profesorul Armand Goșu, într-un interviu pentru Contributors. Invazia de câteva ore a SUA în Venezuela nu a fost despre droguri, ci mai ales despre un semnal de ordine și disciplină în „curtea din spate” a Americii. Cum vede Rusia, un aliat de nădejde al lui Maduro, mișcarea de forță a lui Trump?
Dacă tăceai, deștept rămâneai: Nicușor Dan
Imaginea președintelui dârdâind pe pista de la Paris, cu Spartanul neputincios în zăpadă, e o imagine dezolantă pentru o țară ca România. Nicușor Dan nu a zis vreo tâmpenie în context, deci nu ar merita să se afle „pe persoană fizică” la această rubrică. Însă, toată treaba e ilustrarea tragi-comică perfectă a panseului că la omul sărac, nici boii nu trag.
Culmea e că nici nu suntem atât de săraci. Dar, atunci când președintele țării arată de parcă a sosit la bal cu autobasculanta unchiului, căreia trebuie să-i pui foc la rezervor să se dezghețe, așa arătăm. Vorbim de mobilitate militară și de ajutor pentru Ucraina alături de marile puteri ale UE, dar rămânem împotmoliți cu căruța în șanț.
Spartan-ul Armatei e un bun avion de transport militar. Nu e pentru cărat președinți și delegații, ci soldați și echipamente militare. Nu e vorba doar de confort – aeronavei i s-au făcut adaptări în acest sens –, ci pur și simplu de ce poate ea tehnic (zboară mai încet, mai jos, mai greoi, mai lipsit de dotări) și în condiții „civile”.
„La un moment dat, va trebui să avem un avion prezidențial. Nu numai pentru președinte, ci și pentru miniștrii care se duc în delegații, când sunt lucruri importante. Pentru că avionul ăsta face mult mai mult decât un avion normal. Iar în interior nu avem comunicații. Când suntem înăuntru, suntem izolați. Dar nu se pune problema în 2026”, a explicat Nicușor Dan, cu fulgi de zăpadă parizieni amestecându-i-se prin păr.
Nu e vorba că nu ne-am permite. Epopeea avionului prezidențial durează dinainte să mă știu eu în presă, de peste 25 de ani, și a fost mereu o problemă politică.
După ce Klaus Iohannis a ales, în aroganța sa otrăvită, să tranșeze problema în cel mai neo-sovietic stil, angajând cheltuieli astronomice pe avioane de lux închiriate, e cu atât mai greu să ai o discuție rațională despre asta. Mai ales într-un an când guvernul a mărit taxele pe toate părțile și vorbim de austeritate printre bugetari.
Acum, Nicușor Dan trage ponoasele. „Avioane am mai pierdut, dar blocat – nu-mi aduc aminte”, spune el resemnat.
Deși toți liderii europeni au părăsit Parisul după summit-ul unde au discutat despre „coaliția de voință” pentru Ucraina, Nicușor al nostru a mai rămas. Ca în bancul cu Ștefan cel Mare și oștenii săi mahmuri, înainte de bătălie: voi mergeți înainte, eu cu Macron mai stăm să ne dregem.
Cifra săptămânii
Tell me more: David Graham
„Nicio tăcere nu a fost atât de evidentă precum cea a vicepreședintelui J. D. Vance. Una dintre puținele convingeri pe care nu le-a abandonat rapid pentru a avansa politic este opoziția sa față de intervențiile militare americane, pe care o leagă de experiența sa din Irak.
În ultimele zile, însă, Vance nu numai că a tăcut, ci a și lipsit. El nu a fost prezent vineri seara, când administrația a înființat o cameră de război improvizată la Mar-a-Lago, și nici nu a participat la conferința de presă de a doua zi, în care Trump a sărbătorit misiunea și a vorbit despre preluarea industriei petroliere venezuelene.
În schimb, liderul acestei operațiuni a fost secretarul de stat Marco Rubio, care era un susținător al politicii externe agresive înainte de a se transforma într-un trumpist; se pare că, până la urmă, nu a fost o transformare atât de mare. Ascensiunea lui Rubio este remarcabilă, deoarece Vance și Rubio sunt considerați în general rivali pentru mantia lui Trump.
Este posibil ca lui Vance să nu-i placă ce se întâmplă în Venezuela, dar, dacă nu o spune, nimeni nu știe. Până atunci, dorința lui de a-și ține gura vorbește de la sine. Pentru Vance, principiile profund înrădăcinate sunt bune, dar rămânerea la putere este și mai atrăgătoare” - David Graham, The Atlantic.
Dacă ai ajuns până aici, te numeri printre eroii mei care citesc până la capăt. Mulțumesc și ne auzim săptămâna viitoare.